Salvarea, protejarea și cultivarea vieții încă din primele secunde ale conceperii pruncului

Aspecte teoretice

Avortul reprezintă terminarea (oprirea) sarcinii prin orice mijloace, înainte ca fătul să fie suficient dezvoltat pentru a supravieţui [1].

Definiţia dată de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) este limitată la terminarea (oprirea) sarcinii înainte de 22 săptămâni de gestaţie, calculată în funcţiededata primei zile a ultimei menstruaţii şi expulzarea unui făt nou-născut care cântăreşte mai puţin de 500 grame. În România, această definiţie se concretizează prin terminarea sarcinii înainte de 28 de săptămâni de gestaţie, după data primei zile a ultimei menstruaţii normale şi expulzarea unui făt nou-născut care cântăreşte mai puţin de 1000 de grame [2].

Comentarii
 Avortul a fost, este şi va fi întotdeauna o pruncucidere, indiferent de momentul în care este efectuat, în prima zi (prin intermediul contracepţiei), la 2 săptămâni (contracepţie şi sterilet), la 2-3 luni (prin avort chirurgical, legal) sau mai târziu (avort terapeutic), fie că este viabil, fie că nu este încă viabil în afara uterului;
Prin avort, curmăm viaţa unui om însufleţit de Dumnezeu încă din momentul concepţiei;
Canoanele Bisericii Ortodoxe nu fac nicio distincţie între avorturile timpurii şi cele târzii. Focalizarea este pe nevătămarea vieţii umanedinpântec. Nu se folosea nici distincţia între aşa numitele avorturi directe şi indirecte (spontane), între cele prevăzute şi intenţionate şi celeprevăzute, dar neintenţionate […]. Canoanele se referă nu numai la cei ce fac avorturi, ci şi la cei ce asigură substanţe abortive (…). Canoanele înregistrează o condamnare limpede şi constantă a avortului şi leagă această proscriere a avortului intenţionat de omor [3];
Toţi Sfinţii Părinţi semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el, se încalcă porunca divină: „Să nu ucizi” (Ieşire 20, 13). El este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflate în imposibilitatea de a se apăra [...]. Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii (...), Dumnezeu a avut o grijă deosebită: „omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiografi prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu” [4].

 

Părerea despre avort a unor profesori renumiţi din trecut

Prof. Dr. V. Luca: „se înţelege prin avort întreruperea intempestivă a sarcinii, spontană sau provocată, înainte ca produsul  de concepţie să se poată adapta condiţiilor de viaţă extrauterină, pentru supravieţuirea sa. Limita inferioară însă a vârstei sarcinii corespunzătoare viabilităţii fetale este imprecisă”. El continuă: „Nu există discuţie asupra momentului acestei întreruperi: la începutul sarcinii sau în stadiile mai avansate. Inviolabilitatea embrionului uman este un principiu etern al tuturor ţărilor avansate” [5].

În sprijinul acestui principiu, la începutul secolului nostru, profesorul Prenant, iniţiatorul endocrinologiei sexuale, afirma: „Embrionul se formează, dacă nu chiar se animează (însufleţeşte), din momentul în care doi nuclei, mascul şi femel, se unesc pentru a-i da naştere. Din acest moment, nicio practică nu mai este anticoncepţională, ci postconcepţională, orice profilaxie devine atunci un mic asasinat motivat de micimea victimei, simplă celulă la început, o masă celulară microscopică ulterior”. El continuă: „Acest asasinat este cu atât mai grav, cu cât este premeditat şi victima luată prin surprindere, mai odios decât un altul pentru că victima este lovită în întuneric şi pentru că ea nu poate scoate nici chiar un strigăt, un plânset, pentru a-şi apăra dreptul său la existenţă, de a implora milă de la mama care îl omoară…” [6].

Profesorul Dolèris spunea: „De la practica anticoncepţională la suprimarea unei sarcini incipiente este o pantă fatală, irezistibilă”, iar profesorul Mina Minovici, în celebrul său tratat de medicină legală apărut în 1930, spunea că: „o propagandă anticoncepţională, prin repercusiune este o propagandă criminală în favoarea avortului, atunci când dau greş mij loacele întrebuinţate pentru împiedicarea impregnării” [7];

În fine, spune Dr. V. Luca, „întreruperile de sarcină şi consecinţele lor nu sunt acte sau accidente individuale ci, în afara faptului că afectează doi indivizi (mamă-făt), ele se repercutează şi asupra familiei. Practica anticoncepţională şi avortul au depopulat şi au îmbătrânit comune, regiuni, ţări. Este un al  treilea aspect al crimei întreruperii sarcinii: crima împotriva societăţii, a umanităţii [8].

Comentarii

De ce nu mai auzim voci de medici care să combată avortul cu atâta vehemenţă cum au făcut-o cei amintiţi mai sus? Sau de ce unii şi-au schimbat brusc părerea după revoluţia din decembrie 1989? Ce ne-a adus aşa-zisa „epocă modernă”? Nu că am dori o întoarcere în timp a persecuţiilor comuniste. Nicidecum. Dar o altă orientare spre viaţă nu s-a putut găsi într-o sfântă zi de Crăciun? Inspiraţia celor care au dat această lege a fost o orientare spre moarte, şi nu moartea oricui, ci  a copiilor noştri, a neamului nostru românesc.

E adevărat că nicio lege nu poate împiedica o femeie să-şi nască sau să-şi omoare copilul, dar o încercare de schimbare a mentalităţii trebuia şi trebuie să existe, o schimbare în concepţia noastră despre o viaţă umană, nenăscută, care există şi pe care nu o mai poate contesta nimeni, luând în considerare ultimele cuceriri ale ştiinţei îndomeniu (ecografie, teste genetice etc.). Această schimbare a concepţiei despre viaţă se impune a fi necesară în rândul tinerelor (elevelor şi studentelor), dar şi al familiei, medicilor, asistentelor medicale, farmaciştilor, profesorilor şi a celor care sunt la conducerea ţării şi sunt în măsură să schimbe o lege. În numele acestei legi, crimele continuă să fie perfect „legale”, iar jurământul lui Hipocrate a fost uitat cu desăvârşire.

Este pentru prima dată în lumea medicală când relaţia-pacient nu are o finalitate normală, taumaturgică, de vindecare a pacientului, ci este o relaţie inversată, când cei doi pacienţi – mama şi copilul – se prezintă sănătoşi la medic, iar finalitatea este una patologică, unul din pacienţi – mama – se întoarce bolnavă acasă, iar cel de-al doilea pacient – copilul – moare!

 

Texte extrase din lucrarea „Îndrumarul medical şi creştin al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita” de dr. med. Christa Todea Gross şi pr. prof. dr. Ilie Moldovan. Disponibilă integral aici.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

Note:

[1] Mihai Horga, Frank Lüdicke, Aldo Campana, Manual de planificare familială. Text de referință, Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii, ed. 2000 - Universitatea Geneva, Departamentul de Ginecologie şi Obstetrică., p. 13-1;
[2] Ibidem;
[3]  H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele Bioeticii Creştine. Perspectiva ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu 2005, p. 362;
[4] Site oficial al BOR: avortul: Comisii Sinodale. COMISIA NAȚIONALĂ DE BIOETICĂ. SECTORUL BISERICA ȘI SOCIETATEA AL PATRIARHIEI ROMÂNE http://www.patriarhia.ro/Site/Comisii/bioetica.html#
[5] Dr. Vasile Luca, Avortul provocat, „Medicina pentru toţi”, nr. 69, Editura Medicală, Bucureşti, 1987, p. 7;
[6] Ibidem, p. 9;
[7] Ibidem, p. 10;
[8] Ibidem, p. 11.

  • Facebook