Salvarea, protejarea și cultivarea vieții încă din primele secunde ale conceperii pruncului

Procrearea

,,Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește” (Matei 18, 5)
 , spune Mântuitorul, Sfinților Apostoli. Am dorit să încep cu acest verset pentru că el  cuprinde în câteva cuvinte esența vieții ca rezultat al procesului de creație. Nașterea unui prunc înseamnă binecuvântarea lui Dumnezeu și prezența Sa permanentă în familie. Refuzul nu este altceva decât îndepărtarea Creatorului și atragerea mâniei Acestuia.

Familia care primește un prunc reprezintă de fapt o ,,mică biserică” așa cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur, prin intermediul căreia, copilul se poate dezvolta cu frică de Dumnezeu, în credință și în dragoste față de cele sfinte. Cu toate acestea, în ziua de astăzi cu greu putem vorbi despre familie pentru că mulți tineri nu-și mai doresc copii. Educația acestora nu mai este una religioasă, ci una bazată pe folosirea metodelor contraceptive. În fuga după bani, ei pierd noțiunea de moralitate, iar legile firești ale naturii sunt îngropate în idealuri financiare și profesionale. Vestea că vor aduce pe lume un copil îi îngrozește și uită astfel de Dumnezeu și de porunca dată de Acesta:

,,Creșteți și vă înmulțiți...”(Facere 1,28)
Avortul este o crimă și acest lucru a fost susținut de-a lungul timpului de Creștinism și demonstrat științific din punct de vedere medical.

,,În ființa sa curată, ca într-o cupă cristalină, copilul cuprinde prezența celor mai mari iubiri: iubirea lui Dumnezeu și iubirea părinților, bucuria lui Dumnezeu și bucuria părinților.”
(Pr. Prof. Ilie Moldovan)

Orice naștere , orice zămislire umană descoperă taina creației divine primordiale și a planului divin din veșnicie. ,,Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), este porunca care Îl transpune pe Dumnezeu în centrul tainei umane.

Cuvântul creator (,,Să facem om”) nu este singurul care stă la baza conceperii și a nașterii umane, ci și suflarea de viață pe care Dumnezeu o însuflă în nările omului după ce îl modelează din țărână (Facere 2, 7). ,, Această suflare, germene al Sfântului Duh, pătrunde în embrion din primul moment al fecundării, nu numai ca putere vitală, biologică și animală, ci și ca principiu al participării la viața divină”. [1]

Referitor la chip, acesta desemnează ceea ce omul posedă de la facerea sa și ceea ce îl definește ca ființă. Asemănarea nu este altceva decât ceea ce omul trebuie sa dobândească, aceasta îmbrăcând două forme: potențială sau virtuală.

,,Chemarea făpturii umane la existență este înainte de toate un dar de la Dumnezeu, care îl preîntâmpină pe om ca subiect liber.”[2] Chipul lui Dumnezeu transpus în om trebuie să ajungă la asemănarea văzută ca întâlnire și participare, ca adeziune la marele ritm trinitar al creației, dar totodată și al procreației.

Prin porunca dată de Creator înainte de a-i  izgoni din rai pe Adam și pe Eva (Creșteți  și vă înmulțiți și umpleți pământul….), copilul apare ca o nouă creație, ca o nouă Biserică a lui Dumnezeu. Fiecare prunc este întruparea lui Hristos , iar prezența sa în lume este ocrotită de cuvintele Mântuitorului: Cine va primi un prunc ca acesta  în numele Meu, pe Mine mă primește. (Matei 18,5)

 

Când putem vorbi despre o ființă umană?

Omul a fost conceput ca ființă de Dumnezeu prin insuflarea în același timp atât a substanței corpului cât și a substanței sufletului și nu separat, la un anumit interval de timp cum se consideră de către cei care susțin practicarea avortului. O explicație care vine în ajutorul acestei afirmații este dată de Tertulian, unul dintre cei mai mari apologeți de origine latină care ne spune că:

,,dacă moartea nu determină altceva decât despărțirea sufletului de corp, contrariul morții , adică viața, nu se definește altfel decât ca unire a corpului și a sufletului; dacă despărțirea în același timp a ambelor substanțe se petrece prin moarte , la fel din unirea acelorași substanțe rezultă viața.” [3]

De-a lungul timpului au existat nenumărate controverse privind zămislirea sufletului în pântecele mamei. Astfel întâlnim afirmații făcute de Platon care susține faptul că sufletul este adus în trup abia după prima inhalare de aer a noului născut așa cum acesta se duce după ultima respirație. Hicesius, unu medic din vremea lui Tertulian considera că  sufletul vine îndată după naștere , din contactul cu aerul rece , fiindcă și cuvântul suflet la greci are sens de răcoleală.

De asemena, în timpul zilelor noastră există teorii care atestă că ,, viața omului începe în momentul în care mama simte pentru prima oară copilul mișcându-se în pântecele ei, la momentul în care fetusul poate supraviețui în afara uterului (de obicei după 24 de săptămâni); la momentul nașterii cănd copilul începe să respire singur sau la o perioadă de câteva zile după naștere , după ce nou-născutul și-a demonstrat dreptul la viață.”[4]

Dacă ar fi să vorbim puțin despre pruncul din pântecele mamei din perspectiva medicinei am observa că momentul în care acesta capătă viață este amânat față de momentul conceperii. Astfel întâlnim noțiunea de pre-embrion care reprezintă etapa de dezvoltare a viitorului copil cuprinsă între momentul fecundării şi până la nidaţia oului (primele 8-12 zile din momentul zămislirii). Acesta nu reprezintă o viață individuală, ci numai o masă de celule nediferențiate. „Separând astfel începutul vieţii de momentul zămislirii, au posibilitatea ca, în acest timp, experimentele ştiinţifice făcute pe embrioni să fie socotite legitime, iar avorturile provocate acum să-şi piardă aproape cu totul  gravitatea morală”. [5]

Susținătorii acestei teorii încearcă să demonstreze că fixarea oului în mucoasa uterină marchează trecerea de la starea de pre-embrion la cea de embrion, trecerea de la o existență potențială la o existență umană actuală. Aceștia consideră că întreruperea sarcinii în starea de pre-embrionul nu reprezintă defapt un avort. Alții merg mai departe, afirmând că este irațională intenția de a da un statut embrionului, care este un „agregat de celule”, refuzând în mod categoric ideea de „persoană potențială” pentru embrion. Ei susțin că atâta timp cât viitorul copil nu are înfățișare umană (embrionul), el poate fi socotit numai o bucată de carne, pe care mama o poate îndepărta din corp ața cum ar îndepărta apendicele, de exemplu.

Prin multitudinea de termeni prin care acești cercetători încercă să înlocuiască și să mascheze termenul de avort se dorește adormirea conștiinței umane pentru obținerea de cele mai multe ori a unor beneficii materiale. Astfel, femeile care vor ajunge în stadiul de a săvârși o întrerupere de sarcină, nu vor privi aceasta ca o pruncucidere, ci ca eliminarea din organism a unui simplu „țesut”, „făt” sau „produs de concepție”.

Momentul conceperii constituie începutul temporal al ființei umane. Odată cu începerea acestui proces, ființa umană devine imediat o ființă unică și perfectă din toate punctele de vedere. ,,Din momentul întâlnirii celor două celule vitale, fătul este zămislit ca un principiu de viață de sine stătător, de esență spirituală, ca persoană distinctă de persoana mamei.”[6] Prezența acestui embrion de dimensiuni minuscule face ca în ziua a șasea sau a șaptea a vieții sale  să poată provoca întreruperea ciclului menstrual al mamei, anunțându-și astfel existența.

Pentru a putea observa mai bine modul în care embrionul se dezvoltă în pântecele mamei, autoarea Larisa Ciochină [7] a prezentat  succint câteva etape din dezvoltarea embrionului. Astfel :

  • la 18 zile se face simțită bătaia inimii fătului și se pune în funcțiune sistemul circulator;

  • săptămâna a III-a: se conturează tubul neural. Începe formarea șirei spinării şi a canalului vertebral, constituite din circa 5-6 vertebre;

  • săptămâna a IV-a: embrionul capătă formă de arc. Capul, cu mugurii feței, se distinge net de restul corpului. Încep să se vadă mugurii membrelor, brațe și picioare. Înainte ca mama să știe că este însărcinată, inima copilului bate, pompând cantități de sânge din ce în ce mai mari în sistemul circulator. Placenta, ca o adevărată barieră, oprește sângele mamei, dar permite hranei şi oxigenului să treacă în embrion;

  • săptămâna a V-a: se accentuează desenul feţei: se văd clar nasul, obrajii; la extremităţile mâinilor şi picioarelor se conturează degetele;

  • săptămâna a VI-a: începe să funcţioneze sistemul nervos, rinichii, stomacul şi ficatul;

  • săptămâna a VII-a (50 de zile): se fac simţite undele encefalice (acestea constituie principalul criteriu pe baza căruia ştiinţa contemporană stabileşte dacă o persoană adultă continuă să se afle în viaţă). Fătul are deja reflexe şi reacţionează la atingere. Toate organele interne şi externe sunt definitiv conturate;

  • săptămâna a VIII-a: toate organele sunt deja formate; copilul îşi poate strânge pumnul şi prinde cordonul ombilical. De acum va purta numele de făt;

  • săptămâna a IX-a: fătul are amprente şi i se poate determina grupa sanguină; sughite, doarme, îşi încruntă fruntea, îşi mişcă globii oculari, urinează şi îşi suge degetul. Simte căldura, lumina, zgomotul şi se poate rostogoli;

  • săptămâna a XII-a: nu-i lipseşte decât respiraţia şi posibilitatea de a se apăra. Dacă e mângâiată, palma se va strânge într-un pumn închis tare. (După 1989, în România a fost introdus avortul la cerere, posibil până în această  a 12-a săptămână de sarcină);

  • săptămâna a XVIII-a: reacţionează la zgomote stridente prin creşterea ritmului cardiac; îşi suge degeţelul;

  • săptămâna a XXIV-a (6 luni): copilul exersează respiraţia, inhalând lichid amniotic în plămâni; în condiţii de naştere prematură, poate supravieţui dacă este îngrijit corespunzător.

Probabil că dovada cea mai clară din punct de vedere medical, că pruncul are viață din momentul conceperii, este reprezentată de cercetarea realizată de profesorul doctor Bernard Nathanson care a reușit prin cele mai moderne mijloace tehnologice să facă o videocasetă cu avortul unui făt de 12 săptămâni. ,, Această videocasetă dovedește că fătul :

  • presimte amenințarea instrumentului ucigaș al avortului ;
  • percepe pericolul, această percepție reieșind din următoarele manifestări :
  1. se mișcă într-un mod violent și agitat ;
  2. frecvența bătăilor inimii crește de la 140 la 200 ;
  3. deschide larg gura, ca într-un strigăt : strigătul mut.” [8]

După 2 ani în care acest doctor, director al unei clinici speciale de avorturi, a efectuat nu mai mult de 60000 de întreruperi de sarcină a înțeles și a afirmat : ,,Astăzi, faptul că fătul este ființă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice, nu mai este o chestiune de credință. Fătul este o persoană umană deplină.” [9]

Prof. dr. Rudolf Echman, director la Clinica de Obstretică-Ginecologie din Elveția a afirmat următoarele: 

 ,,Nu am nici o îndoială că omul își începe existența din momentul concepției, a contopirii spermatozoidului cu ovulul. O dovadă științifică pentru acest fapt este fecundarea în vitro (în eprubetă). Orice altă definire a începutului vieții este nefondată.” [10]

Medicul Paul Rockwell din New York, după ce a examinat un embrion de opt săptămâni (doua luni), constată ,, în urma cu 14 ani, am dat anestezic unei sarcini extrauterine. Fătul avea doua luni. Am luat în mâinile mele placenta. Era cea mai mica plasmă omenească, pe care a putut să o atingă vreodată un om. În interiorul placentei înota, deosebit de vioi, o ființa omenească, microscopică, de gen masculin, 1˝ inch (1 inch = 2,54 cm) înalțime. Acest om microscopic era complet format. Pielea lui, aproape diafană, la extremitățile degetelor, era străvezie, arterele și venele fine și delicate. Bebelușul arăta foarte activ și înota cu viteza, un tur pe secundă, ritmul înotatorului normal. Când sacul placental s-a deschis, omul microscopic și-a pierdut viața și a luat înfățișarea unui embrion la această vârstă. Am avut senzația că vedeam mort un om adult".

Pentru credința ortodoxă, adevărul suprem se găsește în existența în sânul mamei a unei suflări de viață, din ceasul conceperii, datorită unei intervenții divine creatoare. Prin aceasta, avortul este condamnat ca fiind cel mai mare atentat asupra creației lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât, pruncul nenăscut nu are posibilitatea de a se apăra.

,,Sfântul Grigore de Nyssa, făcând o comparație cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că :

 nu e drept a zice că sufletul e înaintea trupului și nici că trupul este fără suflet, ci amândouă au un unic început întemeiat, după rațiunea lui mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu.” [11]
 

Și tot acesta precizează: 

 ,,Ca să constați că oamenii sunt în viață avem căldura, lucrarea și mișcarea pe când răcirea și înțepenirea sunt dovezile morții. Iar embrionul (…) e un izvor de căldură și de putere, dovadă că e însuflețit.” [12]

Viața în uter este creată de Dumnezeu și cunoscută de Creator. Lucru acesta este evidențiat în Psalmi: ,, Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda că sunt o făptură așa minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ființa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în Cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una din ele nu va fi nescrisă.” ( Psalmul 138, 13-16).

,,Sfânta Scriptură arată că toți copii sunt un dar de la Dumnezeu (Facere 20, 17-18; 25, 21;  29, 33; 6, 17, 22; 33, 5; 48, 8-9; Luca 1,7)  și nașterea de copii este o binecuvântare și rânduială dată de Dumnezeu încă din rai prin porunca: Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți... (Facere 1,28).”  [13]

 

Femeia în centrul procesului de creație

 ,,Mama este numele sfințeniei pe lumea asta și chiar lumea asta este făcută din sângele și din plămădeala trupului și a sufletului ei.” (Pr. Iustin Pârvu)

Se consideră că femeia, spre deosebire de bărbat, are două vieții: viața ei și  viața copiilor pe care i-a adus pe lume. Este suficient să renunțe la viața copiilor ca să se poată produce un dezechilibru total în plan spiritual. ,, Femeia nu are decât două alternative: ori să dea viața, devenind astfel mama, după modelul suprem al Maicii Domnului, ori să aducă și să semene moarte , identificându-se cu Eva, după ce a gustat din fructul oprit.” [14]

Trupul mamei este cel mai sigur loc pentru ca această mică ființă să poate crește fără a fi amenințată de mediul înconjurător. Acesta poate fi privit ca o biserică în care Dumnezeu își apără creația. Sânul matern și mai ales trupul mamei nu este altceva decât ,,templul iubirii celor doi soți”. [15] Profetul Isaia consideră că sânul matern este ,,un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii și o umbră în plină dogoare.”

Scopul pentru care Dumnezeu a întemeiat familia este acela de a continua viața pe pământ, pentru a păstra credința și viața morală și pentru a crește copii credincioși și iubitori de Dumnezeu. Femeia devine prin căsătorie atât soție, dar mai ales mama. Responsabilitățile acesteia nu se rezumă doar la grija față de soț, ci mai ales față de necesitățile copiilor. O mamă cu adevărat creștină va știi mereu că poate obține mântuirea doar dacă se supune poruncii divine de a naște copii.

Mama este un altar de jertfă pentru copii săi. Iubirea unui mame va fi mereu necondiționată. Ea se va dărui în întregime dorinței divine de a procrea. Nu este nevoie de cuvinte pentru ca mama să își educe copii, ci doar de iubire împărtășită între toți membrii familiei. Niciodată o femeia nu va fi mai aproape de Dumnezeu decât prin naștere de prunci. Odată împiedicat acest process, mama va atrage asupra ei și a soțului acesteia, mânia Creatorului . Putem spune că pruncul trăiește prin mama pentru că ceea ce mama îi oferă fie să vadă, fie să mănânce, fie să asculte îl formează ca personalitate, ca om…Foarte frumos spunea Aristotel că mama este jumătatea copiilor.

Odată cu nașterea unui copil, familia respectivă primește automat binecuvântarea lui Dumnezeu și sprijinul necesar pentru a duce până la capăt procesul creației. De aceea acest eveniment trebuie primit cu bucurie de toți membrii familiei, dar mai ales de mama. ,, Această bucurie a mamei o arată și Mântuitorul când, cu ocazia Cinei celei de Taină, înainte de a se oferi pe Sine spre pătimire, zice: 

 Femeia când trebuie să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. (Ioan 16, 21)” [16]

Mama trebuie să se bucure că Dumnezeu a învrednicit-o să rămână însărcinată așa cum și Fecioara Maria când a primit vestea că va naște pe Mântuitorul Hristos a fost îndemnată de către îngerul Domnului să se bucure : Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. (Luca 1, 28) Alături de aceasta se bucură și Dumnezeu care a creat viața pentru ca oamenii să se poată bucura de minunățiile creației sale și nu pentru că ar fi fost constrâns să facă acest lucru.

Dumnezeu vrea ca omul să înțeleagă că toate cele pământești sunt făcute pentru a fi populate și pentru ca, prin îndeplinirea menirii din lumea aceasta, să poată fi populat și cerul.

Texte extrase din lucrarea de licență "Avortul și spiritualitatea creștin-ortodoxă. O analiză din perspectiva asistenței sociale"  de Adriana Florina Cojocariu, Iași -  2010.

 

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

Note:

[1] Dominique, Beaufils, Pr. Boris, Bobrinskoy, Pr. John Breck, Olivier Clement, Claude Hiffer, Pr. Ioannis Chryssavgis, Mitropolitul Meletios, Pr. Igance, Peckstadt, Pr. Jean, Roberti, Bertrand, Vergely, Bioetica și taina persoanei, Traducerea din limba franceză de Nicoleta Petuhov, Editura Bizantină, București, 2006, p.73.
[2] Pr. Prof Ilie, Moldovan, Darul sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 11.
[3] Tertulian, Despre suflet, XL,4, Traducerea de. Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol 3, Editura  I.B.M.B.O.R., București, 1981, p.297.
[4] Pr. Prof. Dr. John, Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 144.
[5] George, Stan, Teologie şi Bioetică, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2001, p. 20.
[6] Pr. Prof.  Ilie, Moldovan, op.cit., pp. 39-40.
[7] Larisa, Ciochină, Constantin, Iftime, O viziune asupra vieţii, Editura Pro-vita Media, Bucureşti, 2003, p. 19.
[8] Mitr.  Meletios, Kalamaras,  Avortul, Traducere de Garoafa Coman, Editura Bizantină, București, 1996, p.10.
[9] Ibidem, pp. 9-10.
[10] Pius, Stossel, Myriam, de ce plângi? Trauma avortului, Traducere de Dr. Cristina Valea, Editura Ariel, Timișoara, 1998, p. 139.
[11] Pr. Prof. Ilie, Moldovan, op.cit., p.18.
[12] Sfântul Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, XXIX, Traducere și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 30, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 79.
[13] Diac. Drd. Liviu, Petcu, Desfrânarea și avortul- răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinților Părinți în actualitate-, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2008,  p. 161.
[14] Ibidem, p.163.
[15] Pr. Prof.  Ilie, Moldovan, op.cit., p. 41.
[16] Diac. Drd. Liviu, Petcu, op. cit., p.160.

Pentru o informare mai profundă din punct de vedere medical-creștin studiați și lucrarea "Îndrumarul medical şi creştin al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita" de dr. med. Christa Todea Gross şi pr. prof. dr. Ilie Moldovan. 
  • Facebook