Salvarea, protejarea și cultivarea vieții încă din primele secunde ale conceperii pruncului

Transplantul

Transplantul de țesuturi și de organe este una din formele de vârf ale practicii medicale contemporane, care transformă suferința în nădejde pentru mai multă viață. Este o performanță a științei și a practicii medicale pe care Biserica o binecuvintează atâta vreme cât, prin transplant, se rezolva criza determinată de lipsă altor soluții de vindecare și se redă viață normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca sa trăiască altcineva.

Definiție:

Prin ,,transplantul de țesuturi și/sau de organe se înțelege acea activitate medicala complexă care, în scop terapeutic, înlocuiește țesuturi și/sau organe umane compromise morfologic și funcțional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.

 

Principii generale

 

Viața specifică persoanei umane, unică și irepetabilă, este un dar al lui Dumnezeu, înțeles ca viețuire a sufletului în trup; creștinul va purta de grijă pentru amândouă, dar îi va acorda maximă importanță sufletului, luptând pentru mântuirea sa.

Actul de dăruire voită a vieții pentru Dumnezeu ori pentru aproapele descoperă adevăratul sens al dragostei, de aceea dăruirea este mai dorită decât conservarea ei; pe aceste considerente se fundamentează eroismul dar mai ales martiriul.

Darul vieții constă în sfințenia ei, de aceea urmărirea „calității vieții” ar trebui sa se facă pentru sporirea sfințeniei, iar prelungirea vieții pentru lucrarea mai departe a mântuirii și prezența benefica a persoanei în mijlocul semenilor.

Învățătura ortodoxă acordă mare importanță cinstirii trupului, atât în timpul viețuirii lui, cât și după moarte, și aceasta pentru că trupul reprezintă o materie structurată de Dumnezeu în taina persoanei, Trupul „este templul Duhului Sfânt” ( I Corinteni 6, 9) și, sub o forma spiritualizată, urmează să participe și la viața de dincolo de mormânt.

Moartea, ca despărțire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un obiect, care să poată fi folosit după bunul plac al unor terțe persoane.

Principii speciale

Transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creștină a celui ce dăruiește și împlinirea ei în iubirea celui care primește. În acest sens, el va îndeplini următoarele condiții:

  • să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);

  • să aibă scop terapeutic;

  • să fie în folosul aproapelui;

  • să respecte viața și chiar moartea persoanei umane;

  • să respecte drepturile omului și dimensiunea duhovnicească a existenței umane, chiar din momentul conceperii acesteia;

  • să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozități medicale, la modă în lumea noastră secularizată.


Actul de donare să aibă la temelie iubirea creștină față de aproapele și jertfelnicia; donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacții;

Prelevarea și transplantul de organe și de țesuturi se face numai în scop terapeutic;  transplantul va trebui să se dovedească a fi unicul remediu valid pentru prelungirea și îmbunătățirea (în cazul transplantului de cornee, de piele, etc) vieții unui pacient;

Pentru că prelevarea de organe presupune consimțământul donatorului, va fi de neacceptat prelevarea de țesuturi de la un embrion, dat fiind faptul că, deși ființă vie, acesta este în imposibilitatea de a-și da consimțământul;

Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar pentru scopul de a salva viața unei alte persoane; 

Transplantul va fi bine justificat: se va urmări scopul imediat și pe termen lung al transplantării, ca și acordarea unei calități satisfăcătoare vieții primitorului; 

Realizându-se din iubire și din respect față de viața umană, transplantul va lua în calcul viața persoanei umane în toată complexitatea ei, nu numai viața care se consumă sub forma și la nivel exclusiv biologic, ci și dimensiunea duhovnicească, eternă a vieții omului. Fiind metoda excepțională de tratament, transplantul este justificat după ce s-au epuizat toate celelalte forme și modalități de tratament.

Responsabilitatea medicilor
  • Darul cunoașterii și al descoperirii noutății vine de la Dumnezeu; îi revine omului responsabilitatea folosirii lui nu împotriva aproapelui și a lumii, ci pentru sprijinirea prezenței demne a persoanei în creație și pentru împlinirea sensului existenței; 

  • În acest context, medicul trebuie să aibă conștiința că este instrument și colaborator al lui Dumnezeu, în înlăturarea manifestării răului în lume ca suferință; 

  • Echipa de transplant trebuie să informeze, sub toate aspectele și în detaliu, atât pe donatorul, cât și pe primitorul de organe, cu privire la riscurile, beneficiile, procedura și consecințele prelevării și, respectiv, implantului de organe, încât cei vizați să poată lua hotărârea în deplină cunoștință de cauză.

Consimțământul
  • Deși se afirmă că donarea este expresie a iubirii, ea nu naște nicidecum obligația morală de a dona; actul de donare este manifestarea deplina și indubitabila a voinței libere;

  • Se impune solicitarea și obținerea consimțământului în scris prealabil, expres și liber al donatorului sau al persoanei terțe căreia legea îi permite acest fapt; de asemenea, se va solicita și acordul scris al primitorului; 

  • Numai consimțământul conștient al donatorului îi descoperă iubirea și spiritul de jertfă, încrederea și interesul pentru aproapele; 

  • Rudeniile ar putea să-și ofere consimțământul pentru transplantul de organe, în numele celor apropiați (copii, minori) și atunci când ei nu o mai pot face (din cauza situației în care cei vizați se găsesc), mai ales că este mai greu să decizi pentru trupul altuia decât pentru al tău. De aceea legea trebuie să prevadă reguli clare cu privire la consimțământ, pentru evitarea bănuielii de comercializare a organelor de către rudenii; 

  • Este preferabil însă acordul prealabil al fiecărei persoane, pentru prelevarea de organe după decesul ei sau măcar transmiterea către rudenii a dorinței sale în acest sens, indiferent dacă poziția este pro sau contra; aceasta pentru că numai în cazul consimțământului explicit al persoanei se poate vorbi despre un act de generozitate și iubire, deci de donare; 

  • Non – refuzul rudelor la prelevarea de organe dupa decesul pacientului nu poate fi interpretat drept consimțământ.

Donatorul

1. În cazul donatorului viu, transplantul se va face numai cu respectarea următoarelor norme:

  • să fie major și să fie în deplinătatea facultăților mintale;

  • să i se garanteze că viața nu îi va fi pusă în pericol;

  • să îi fie prezentate riscurile și consecințele asupra sănătății și asupra capacității de muncă pe care prelevarea de organe le poate provoca;

  • să-și fi dat în mod prealabil, liber, expres, conștient și informat consimțământul în scris pentru prelevare. În cazul donatorului minor, consimțământul va fi acordat de către părinți sau de către tutorii legali, respectându-se libertatea și demnitatea minorului;

  • actul de donare va fi expres și nu prezumat. 

2. În cazul donatorului decedat:

  • echipa care a constatat decesul unei persoane nu va fi aceeași cu cea care urmează să facă transplantul;

  • medicii care constată decesul sunt responsabili pentru situațiile în care moartea nu a intervenit efectiv sau ea nu a fost bine constatată.

 

Primitorul
  • Primitorul își va da consimțământul în scris pentru efectuarea transplantului și va fi informat obiectiv asupra șanselor de reușită a transplantului.
  • În selecționarea pacienților cărora urmează să li se efectueze transplantul, se impune ca medicii care iau deciziile de transplantare să aplice exclusiv criteriul terapeutic, adică să se aibă în vedere:

1. urgența transplantării;

2. posibilitatea de reușită;

3. previziunea ca organul să se poata transplanta;

4. prioritatea cererii.

  • Întrucât transplantul are caracter terapeutic, selecția pacienților nu trebuie să fie împiedicată sau viciată de motive de ordin rasial, social economic, religios etc., ci determinată de condiții optime de reușită a transplantului și de finalitatea acestuia.

 

Despre moarte

Moartea, din punct de vedere creștin, are două accepțiuni:

a) îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat (moarte care poate fi temporară sau veșnică, în funcție de gravitatea păcatului, de pocăință sau lipsa acesteia);

b) moartea fizica - concretizată prin despărțirea sufletului de trup. Tot efortul creștin este acela de a scăpa de moartea veșnică prin comuniunea dinamica cu Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Aceasta nu exclude grija pentru condițiile, momentul și modalitatea separării sufletului de trup.

Moartea, din punct de vedere medical și legal, este cunoscută în mai multe feluri și anume: 

a) moarte aparentă (funcțiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);

b) moarte clinică (funcțiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil; de aceea este posibil ca aceste funcții să fie reactivate prin terapia intensivă și reanimare);

c) moarte biologică (se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a țesuturilor);

d) moarte cerebrală. 

 

Moartea cerebrală
  • Constatarea morții fizice nu este obiectivul teologiei sau al filosofiei, ci ține de resortul științelor medicale și juridice. Până nu demult, era considerată moartă acea persoană căreia inima i-a încetat să mai bată și căreia îi lipsea respirația. Datorită tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces și că ea nu este în  mod necesar legată de încetarea bătăilor inimii.

  • Moartea, ca încetare efectivă a vieții, presupune:

1. oprirea inimii;

2. absența respirației spontane;

3. moartea cerebrală. Aceste trei condiții trebuie îndeplinite, concomitent și în totalitate, pentru a se evita erori regretabile. 

  • Precizări esențiale cu privire la conceptul de moarte cerebrală:

1. moartea cerebrală reprezintă medical alterarea ireversibilă  a vieții celulelor creierului (cortex, cerebel și trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcțiilor encefalului întreg,  ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relație cu mediul și de a-și asigura și realiza propria existență, caracter specific și obligatoriu în definirea vieții umane;

2.  nu trebuie confundată moartea cerebrală cu moartea biologică;

3. din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, și anume cea declarată din punct de vedere medical. 

  • Criteriile potrivit cărora poate fi declarată moartea cerebrală, din punct de vedere legal, sunt:

1. examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flasca, areactiva, absența reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absența reflexelor fotomotor și corneean);

2. absența ventilației spontane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg);

3. două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale. 

  • Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne o taină. Nimeni nu va putea spune cu precizie că separarea aceasta coincide cu moartea cerebrală; poate să coincidă, poate să preceadă sau poate sa urmeze morții cerebrale.

  • Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înțeles și se pune în valoare în măsura în care reflectă în el prototipul său. Atâta vreme cât împlinește porunca iubirii și rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos.

  • În această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui țesut și chiar a unei picături de sânge, din dragoste față de aproapele, înseamnă autodăruirea și autojertfirea întregului om în interiorul aceluiași Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoșire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.

 

CONCLUZII FINALE
Biserica binecuvintează orice practică medicală în vederea reducerii suferinței din lume, prin urmare și transplantul efectuat cu respect față de primitor și de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neînsuflețit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru.

Biserica previne însă pe toți să înțeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinței membrilor ei și nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieții fizice și a eternizării acesteia, în detrimentul credinței în viața eternă (adevărata viață) și neglijându-se pregătirea pentru aceasta.

Pentru că vede în donatorul de organe un om capabil să se auto-jertfească, Biserica socotește că acesta trebuie să împlinească gestul său din dragoste față de aproapele, de bunăvoie, în urma unei informări corecte și a unui consimțământ liber și independent de orice influență străină de conștiința sa. 

Aceleași exigențe trebuie să fie împlinite de rudele celui decedat, responsabile de trupul acestuia și dispuse să ofere anumite organe ale defunctului pentru transplant.

Biserica respectă dorința primitorului de a trăi mai mult sau în condiții mai bune, dar își exprimă cu atât mai mult respectul pentru actele de iubire, auto-jertfire și înțelegere ale donatorului.

Biserica se opune oricărei tranzacții cu organe umane și oricărei exploatări a stărilor de criză și a vulnerabilităților potențialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, penuria socială).

În privința declarării morții reale (părăsirea trupului de către suflet) identificată cu moartea cerebrală legal declarată, Biserica cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a morții cerebrale și respectiv, legale. Este legiferat ca declararea morții cerebrale s-o facă o echipă medico-legală neimplicată în acțiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice și de laborator existente.

Biserica nu poate fi de acord cu transplantul țesuturilor embrionare care comportă riscul afectării sănătății fătului și nici cu utilizarea pentru transplant a organelor nou-născuților acefali sau hidrocefalici. În egală măsură, nu poate fi de acord cu tendința unora de a deveni donatori de organe, cu condiția să fie eutanasiați.

Consimțământul informat și lucid de a-și oferi un organ, în viață sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire față de acesta și dezinteresat, precum și hotărârea rudelor de a permite prelevarea de țesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor față de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creștină.

Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea sacrificii, dar în egală măsură, înțelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea de decizie a fiecărui om.

Deopotrivă, are toată înțelegerea pentru cei care-și doresc scăparea de suferință și prelungirea vieții fizice, fiind încredințată că prelungirea vieții fizice va oferi acestora șansa apropierii de Dumnezeu și a progresului duhovnicesc.

Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinței din lume și prin transplantul de organe, precum și jertfa celor dispuși să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora (negativism care ar consta fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant cum ar fi chiar și transfuzia de sânge). Dacă viața aproapelui, cea fizică și cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiția: să nu ucizi un om spre a promite sau a da viață altuia.

În același timp, este necesar ca dăruirea de sine și generozitatea donatorilor pentru transplantul de organe să nu fie manipulată ca pretext sau paravan pentru profit financiar nedemn, care nu înnobilează, ci degradează ființa umană.
Creștinii, fie ei personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să promoveze știința fără conștiință etica și responsabilitate față de demnitatea umană. De aceea, se impune o permanentă priveghere spirituală și pastorală, un discernământ spiritual activ privind scopurile declarate și nedeclarate ale transplantului de organe.

Text preluat de pe Site-ul oficial al Patriarhiei Române.

  • Facebook